Friday 5 April 2013

be less afraid, be more in love.

Peggy Blue e fata albastră. Cea din penultima cameră de pe culoar. Zâmbeşte întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbeşte deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital să se odihnească o clipă. Suferă de o boală complicată, de-aia îi şi zice boala albastră, o chestie cu sângele care, în loc să meargă la plămâni, se duce nu ştiu unde, făcând ca pielea să devină albăstruie. Peggy aşteaptă operaţia care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi stă aşa de bine albastră. E atâta lumină şi tăcere în preajma ei, încât, atunci când te apropii de ea, e ca şi cum ai pătrunde într-o capelă.
– I-ai spus-o?
– Cum să-i spun, aşa deodată, „Peggy Blue, îmi placi“?
– Foarte bine. De ce să nu-i spui?
– Mă întreb dacă ştie măcar că exist.
– Cu atât mai mult.
– Şi, pe urmă, te-ai uitat vreodată la mutra mea, Tanti Roz? Ar trebui să aibă o înclinaţie către extratereştri, ceea ce n-aş prea crede.
– Eu găsesc că eşti un băiat frumos, Oscar. După care, Tanti Roz a pus capăt conversaţiei. E al naibii de plăcut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici nu mai ştii ce să răspunzi.
– N-aş vrea să plac numai datorită fizicului, Tanti Roz.
– Ia zi, ce simţi tu pentru ea?
– Aş vrea s-o apăr de fantome.
– Ce fel de fantome? Aveţi fantome pe aici?
– Da. În fiecare noapte. Vin şi ne trezesc, nu ştiu de ce. Ne ciupesc şi doare. Şi, cum nici măcar nu le vezi, ţi-e şi mai frică. Pe urmă e aşa de greu să adormi la loc...
– Şi ţi se întâmplă adesea să vină la tine fantomele astea?
– Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea pe Peggy Blue ţipând în somn. Aş dori aşa de mult s-o pot apăra.
– Spune-i-o.
– Da’ nici măcar asta n-aş putea să fac, regulamentul ne interzice să ieşim noaptea din cameră.
– Ce ştiu ele, fantomele, de regulament? Habar n-au. N-ai decât să fii şi tu niţel şmecher, când or să te audă spunându-i lui Peggy Blue că la noapte ai să stai de veghe ca s-o aperi, fantomele n-au să mai îndrăznească să se arate.

Oscar și Tanti Roz - Eric Emmanuel Schimtt