dar ce amintiri!
îmi vine în minte, de exemplu, o zi de sâmbătă cu 40 de mii de oameni pe stadionul Ion Oblemenco, cu 3 ore înainte de începerea meciului, alte 10 de mii de fani rămânând neputincioși la porți. dar rămânând. îmi apar în fața ochilor imagini cu trenuri pline ochi cu suporteri, urmând a lua drumul capitalei pentru o finală de Cupă ori cârduri de autoturisme în zile de meci cu numere de înmatriculare ce te bulversau, făcându-te să te crezi nu în mijloc capitală a Olteniei, ci în Satu-Mare, Iași, Arad ori Constanța. nu pot uita alaiul de mașini ce însoțea autocarul Craiovei după o victorie la Pitești ori lumea ce apărea în poarta casei, de la mic la mare, de la bătrân la copil, pentru a împărtăși bucuria succesului, cum nu pot uita miile de voci cântând la unison acordurile celui mai frumos imn al unei echipe de fotbal. și acestea sunt doar câteva dintre amintirile mele, cele trăite. cele simțite și văzute. așa, numărul lor este infinit. sunt amintiri cu cereri de peste jumătate de milion de bilete la semifinala Cupei UEFA cu Benfica de pe Central, cu poezia numelor celor ce formau Craiova Maxima pe care o învățai înainte să știi să desenezi bastonașe pe hârtie, cu ploi de căciuli la golul lui Geolgău sau al lui Negrilă, cu vocea lui Domozină, gâtuită de emoție după victoria cu Leeds sau cu o națională de fotbal unde jucau titulari și câștigau meciuri cei ce nu prindeau primul 11 la Știința.
Craiova a deschis drumul marilor performanțe la nivel de club în fotbalul românesc. Craiova a depășit de mult granițele ce o defineau ca o echipă de fotbal. Craiova a reprezentat și încă este o stare de spirit. nu știu dacă este cea mai iubită echipă de fotbal din țară, dar știu că siguranță că a fost, este și va continua să fie iubită, plânsă, așteptată, visată și trăită. și mai ales susținută. și la bine și la rău. pentru că Universitatea Craiova nu este moartă. pentru că anumite lucruri trăiesc pentru totdeauna.
